Ciudat, dar firesc

Lumea se îngrămădește să iasă de indată ce ușile trenului se deschid. Un puhoi de oameni, care mai de care mai grăbit, bineînțeles. Eu mă poziționez mereu exact unde trebuie. Am coborât la Piața Romană de sute de ori. Nici măcar nu număr vagoanele sau ușile, mă opresc în dreptul unei uși după cum mă ghidează picioarele, ș-ale dracu’ nimeresc mereu, nu știu cum se face. Așadar, de fiecare dată când se deschid ușile, eu ies înaintea puhoiului și ajung primul la treptele rulante, care mă așteaptă la doar câțiva pași. Ăsta e unul dintre lucrurile care îmi atrage mie atenția și mă înseninează când cobor la Romană. Ah, și pereții care-s făcuți din ceva ce seamănă a gresie, albă. Mă duce cu gândul la spital. Sau un azil de nebuni, învechit și abandonat; dar nu mă gândesc la asta pentru că aș fi și eu vreun dezaxat, ci pentru că pereții ăștia siniștri și reci sunt împodobiți cu grafiti pe alocuri. Câte vreun desen de neînțeles; mâzgăleală pentru cetățeanul de rând, indiferent pentru Cei-cărora-nu-le-mai-pasă-de-România-pentru-că-e-o-țară-de-căcat și artă pentru artiștii cultului urban. Și de-asta îmi place, pentru că e ciudat. Dacă n-ar exista ciudatul, nimeni n-ar mai aprecia frumosul sau normalul. Ciudatul e ca un stâlp de susținere pentru tot ce-i bun și frumos, așa frumos c-o dai în grețuri. E un barometru neînțeles al percepției.

Scara rulantă nu merge. Aud în spate voci străine gâfâitoare, pe măsură ce urc treptele care sună a gol. Scârțâie tot felul de încălțări și asta mă face să scrâșnesc din dinți, pentru că așa mi se pare firesc. La fel de firesc ca atunci când te mănâncă pielea și te scarpini până apar firișoarele de sânge. Nu e în regulă, dar e firesc. Firescul seamănă oarecum cu ciudatul.

Ajuns sus, la capătul scărilor rulante, două mâini plutitoare îmi întind două pliante, din două direcții diferite. S-a făcut între timp și ora două. Încă ceva ciudat, dar firesc, din motive subiective.

Îl înșfac pe cel din stânga și apoi mă duc spre dreapta, ca să îl citesc.

„Donează un suflet! Dacă îți plac lucrurile ciudate, dar firești, vino la metrou Piața Romană și arată acest pliant funcționarei de la ghișeu, căreia nu i se pare firesc să i se spună casieriță, pentru că e ciudat.. Ajută-ne să-i găsim un suflet frumoasei Anyia!”.

Bag pliantul în buzunar și mă întorc spre metrou. Anyia. Ce nume ciudat. Mă și bufnește râsul. Mă opresc puțin din mers, cocoșat de râs. Un nume ciudat, dar firesc.

În timp ce cobor treptele ca să mă întorc de unde am plecat, mă uit spre scara rulantă, care în mod ciudat funcționează din nou. Pare totuși firesc, în funcție de perspectiva din care privești lumea. Din perspectiva celui idealist, este cu siguranță firesc.

Îi arăt casieriței pliantul și sper din inimă să nu-mi poată citi gândurile, pentru că nu i-ar plăcea cu siguranță cum am numit-o. Aceasta îmi face semn cu degetul spre o ușă roșie din spatele meu, pe care nu o remarcasem niciodată, în sutele mele descendențe la metrou. Câtuș de puțin ciudat, și relativ firesc.

Deschid ușa și aproape mă lovesc nas în nas cu un bărbat în halat alb. Acum, iarăși, în funcție de perspectiva din care privești, ți s-ar părea ciudat că acest bărbat are cap de lup. Dar eu nu m-am alarmat, pentru că acesta poartă o căciulă din blană de oaie, ceea ce e firesc. Nu îmi inspiră încredere, însă îmi flutură scurt prin fața ochilor un ecuson pe care scrie „Doctor”. Numaidecât, raționamentul îmi spune să tac dracului din gură și să înghit orice căcat îmi spune acest Doctor să înghit. Pentru că oricât de ciudat ar părea, sigur e firesc.

– Bună ziua, am venit să donez un suflet pentru frumoasa Anyia, spun eu pe un ton calm dar cu vibrații entuziaste.

Doctorul-lup mă îndrumă fără nicio vorbă către o mică încăpere, cu pereți vopsiți negri, în mijlocul căreia nu se găsește decât o masă cu două scaune, așezate față în față. Pe unul dintre ele, șade Anyia. Nu îi văd chipul, pentru că are capul acoperit de o pungă de hârtie. E ciudat, dar firește că e frumoasă, din moment ce pe punga de hârtie scrie „frumoasă”.

Mă așez în fața Anyiei, întrebându-mă de ce ar avea nevoie de un suflet, și îl întreb pe doctor:

– Bun, și acum?

Doctorul-lup mă privește grav și îmi dă un răspun ciudat, dar firesc:

– Acum trebuie să te îndrăgostești.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s