Zborul lui Jupiter

Parcă pierdusem cândva, demult, o noapte întreagă explicându-i că pisicile, oricât de agile și istețe ar fi, pot da greș și ele. Începusem printr-o explicație, dar ea imediat cu privirea încruntată și atitudinea arogantă. Eu încercam să nu ridic tonul, dar ea dădea din mâini ca o actriță, una beată, cel puțin. Era ceva de-a dreptul fantastic atunci când începea să gesticuleze.

Era comică, pentru că e subțire ca speranța. Adică slabă, la fel ca mine. Părul ei tuns scurt se zbătea ritmat de parcă vorbele ei ar fi fost note muzicale. De fiecare dată când se apropia de mine amenințător, cu cuvintele tăioase mulate pe fluturatul brațelor, îi simțeam vinul din respirație. Pe deoparte, mi-aș fi dorit să pot să-i trag o palmă sănătoasă peste fața aia schimonosită de atâția nervi îmbâcsiți cu alcool, dar aș fi putut la fel de bine să mă las pe spate, ușor, peste pervazul ferestrei ăleia nenorocite, care era deschisă și atunci, în pizda mă-sii, și să aterizez pe trotuar, de la al șaptelea etaj, de dragul ei. De dragul dințișorilor ei strâmbi, sau a stropilor de salivă pe care îi împroșca atunci când încerca să mă pună la punct cu țipetele ei veninoase.

Așa s-a și întâmplat atunci, până la urmă. Era o seară de iulie, dacă-mi aduc bine aminte și a doua zi avea admiterea la medicină. Nu mai știu de ce trecusem pe la ea, dar după câteva sticle de vin și câteva ore în care s-a fâțâit peste tot în chiloți și maieu, fără să-mi dea niciun strop de atenție, nici măcar un bobârnac, începusem și eu să salivez, de frustrare și poftă. Și, ca orice om normal la cap, am început să îi bat obrazul delicat că iar a lăsat geamul deschis, cu Jupiter încolăcit fix unde nu mai suportam să-l văd. Stătea liniștit el, ne urmărea cu ochii ăia galbeni, ca două luni, și se întreba probabil de ce urlăm unul la altul, bot în bot, ca două animale.

La un moment dat, s-a oprit, Măria mea, din țipat, și-a lăsat mâinile lungi pe lângă corp și a oftat, trecându-și limba peste buza de sus, unde rămăsese un strop de salivă, de la precipitațiile anterioare. Și a rămas așa, în fața mea, aproape lipită de mine, în maieul ei alb, prin care puteam să deslușesc două protuberanțe întărite, cu capul lăsat ușor într-o parte. Nu zicea nimic, iar mie imi venea doar câte o adiere ușoară și caldă a vinului din respirația ei.

Nu trecuseră decât câteva clipe, iar eu m-am întors către birou, am dat la o parte toate manualele, foile și restul prostiilor, și apoi am apucat doar să mă întorc și să-i văd fața șocată, cu gura căscată. Ar fi urmat un scandal dezastruos, dar Măria mea nu a mai apucat să mai zică nici pâs. Am înșfăcat-o de șolduri și am azvârlit-o pe birou, i-am tras chiloții și i-am tras-o până începuse să răsară soarele. Nu mai scosese nicio vorbă în tot acel timp, doar și-a tinut mâinile pe obrajii mei, cu ochii închiși și cu gura întredeschisă.

Dacă aș fi avut noroc, cred eu, aș fi apucat să-i spun și c-o iubesc. Dar Măria mea, draga de ea, scumpa de ea, în timp ce ne contopeam unul în celălalt, pe biroul de lângă fereastră, i-a tras fără să vrea un șut în cur lui Jupiter, care a mienunat scurt și a zburat cu grație de la etajul șapte. Cred că l-a dezlipit cu șpaclul de pe trotuar a doua zi. Iar eu, dragul de mine, scumpul de mine, când mi-am dat seama ce s-a întâmplat, am încercat să continui să-mi satisfac Măria, adăugând însă cu zâmbetul pe buze:

– Nu ți-am spus, ochișori, că-i mai bine să-nchizi fereastra?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s