Confesiune

La început n-a părut să le deranjeze. Adică, bine, ritmul de dinainte s-a transformat într-o mișcare browniană atunci când au simțit vibrațiile picioarelor mele-monstru. Zic monstru, din cauza mărimii lor, nu a picioarelor mele, chiar dacă am și eu picioarele destul de mari. Dar oricum, cert e ca și legiunile lor sunt mici. În orice caz, o diferență de perspectivă. Sau poate de univers.

Își croiesc drum în continuare, cu un strop de haos adăugat, de parcă aș fi magician. Arată ca o sprâceană lungă și mișcătoare, pe marginea din beton a lacului. Șiroiesc printre picioarele mele, pe care le-am așezat atent, ca să nu strivesc pe cineva.

– Uite, spre exemplu, acum când mă uitam la furnicile astea, mi-a venit să folosesc cuvântul „cineva”, de parcă fiecare furnică ar fi câte un individ. Înțelegi? Și n-o fac cu intenție, pur și simplu așa-mi trece prin cap. Sunt ca niște artificii, pe măsură ce ideea mi se dilatează, când ajung acolo, la momentul ăla chimic când creierul meu trebuie să adauge un cuvânt în spațiul lipsă, atunci se întâmplă. Fssssssssssss, liniște, și peurmă poc. Ca niște artificii.

E soare pe cer, dar nu mă bate direct. M-am sprijinit cu spatele de trunchiul unei salcii, mă ține bine și nu cred că am cum să cad în apă. În plus, crengile lungi și slăbănoage tremură ușor și datorită lor nu mă vede soarele. Oricum știu că n-o să mai rămână mult acolo sus. De când m-am apropiat de marginea lacului, am simțit murmurul acru și neîncrezător. Știe de ce am venit aici. Știu și eu că știe, dar așa e jocul. Trebuie să mă dau drept muritor. Simte că ceva s-a întâmplat, probabil miros a rău, sau a ură, pentru că asta simțisem mai devreme. Dar și eu simt la rândul meu că se preface. Brațele verzi și subțiri ale salciei mă mângâie pe față, pe obraji. Nici nu e vreo metaforă, chiar mă mângâie. Altcineva ar crede probabil că e vântul, dar eu nu sunt altcineva.

– Am venit să fac o confesiune, am zis eu cu voce tare, privind în jos către universul meu invers proporțional.

Da, îmi simte vorbele care stau și-mi pândesc în gât ca niște șerpișori veninoși. Nu se teme de ele, ar fi absurd, însă nu îi convine. Soarele intră pe jumătate în nori și pentru o secundă mi se pare că parcă e puțin mai răcoare. Nu cred că se mai poate preface mult timp.

Între teneșii mei, echilibrul lumii celeilalte a fost întrerupt. Arată ca un ritual tribal uman, privit de undeva de sus, foarte sus. Furnicile infime, au pornit-o în toate direcțiile, încercând să se ferească de picăturile vișinii și greoaie de sânge care aterizează peste tot. Nici nu băgasem de seamă, dar bine că mi-am adus aminte pentru ce am venit.

– Știu că nu sângele care mi se scurge din pumni îți perturbă liniștea. Ce, credeai că eu nu-mi dau seama? Credeai că eu nu-ți simt tremurul înfundat care stă să ne cutremure pe toți?

Acum soarele a dispărut complet în spatele norilor, iar mângâierile salciei se transformă puțin câte puțin într-o strânsoare. Spectacolul stă să înceapă, după cum mă așteptam, însă încep să devin și eu mânios. Încep iar să simt ură, pentru că totul se aseamănă atât de bine cu comportamentul oamenilor.

– L-am stârpit! strig eu cât mă țin plămânii. L-am făcut să dispară, l-am ucis și l-am privit cum s-a împrăștiat într-o mulțime de bucăți!

Țin pumnii însângerați ridicați spre cer, care mârâie și își dezvelește colții la mine, colții ascuțiți și electrici, care biciuie orizontul fără milă. Urlă, urlă neîncetat acum și răsună îngrozitor, corzile vocale ale vântului par să plesnească-n orice clipă. Dar eu îmi îndrept spatele și-mi smulg pumnul însângerat din ghearele salciei, ridicându-l către cer.

– M-a privit în ochi și mi-a spus că sunt un laș!

Vântul s-a transformat acum în vijelie, iar furtuna mă plesnește fără milă și îmi curăță pumnii stacojii.

– M-a privit în ochi și mi-a adus aminte, zi de zi, de toate greșelile din urmă! Mi-a scuipat neîncredere, mi-a șoptit că sunt urât! M-a făcut să ma consider neînsemnat, și ciudat atunci când am fost eu însumi!

Cerul e negru acum, vântul încearcă să mă zboare în neant, ca pe o furnică. Fulgerele coboară în repetate rânduri, alături de tunete, care par să bată un ritm mortuar. Dar, aproape am terminat…

– Mi-a zâmbit zi de zi cu viclenie, a râs de mine cu dușmănie!

Trag aer adânc în piept și închid ochii.

– Vrei să știi ce m-a întrebat ultima oară, înainte să piară? șoptesc eu zâmbind. M-a întrebat de ce nu mă-ntorc către Dumnezeu.

Vântul s-a oprit, ploaia a-ncetat iar tunetele au amuțit. M-a bufnit râsul. Știe ce am să-i spun.

– Aș fi putut să-i spun despre tine, să-i explic că există un singur zeu. Aș fi putut să-i spun ca zeul nostru, al tuturor, este agnostic. Aș fi putut să-i explic, că nu în sus trebuie să ne uităm către zeul nostru glorios. Să-i fi explicat că Pământul nu a fost creat de către un zeu, ci zeul insuși este Pământul. Dar am ales să-l ucid, fără să-i mai explic nimic. Și acum, sunt liber.

Am deschis ochii și soarele m-a orbit. Furnicile și-au reluat activitatea, iar sângele s-a închegat. M-am aplecat ușor peste marginea lacului și-am privit în jos, ca într-o oglindă. Însă nu am văzut decât cerul.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s