Scrisoarea

Pereții ăștia par că se strâng în jurumeu, domndoctor, așa că n-o să mai pierd vremea cu saluturi politicoase. Vă scriu în apropierea ultimului ceas, cu disperarea dependenței ajunsă-n toi.”

În timp ce tânărul începu să-și aducă aminte vorbele de cerneală care i se întipăriseră-n minte ca un sigiliu, ploaia măruntă continuă să mohorască strada aglomerată neîncetat. Dușul rece ateriza pe umbrelele oamenilor care se perindau din loc în loc ca niște albine, ajutat de șuieratul viclean al vântului, schimonosindu-le tuturor fețele zâmbitoare în priviri încruntate, cu ochii mijiți din cauza nesimțirii norilor.

”Nu vă pot spune cu certitudine dacă m-au ajutat sau nu, pentru că nu prea am fost conștient. Nu mi-ați zis adevărul, domndoctor, m-ați mințit cu bună știință și profesionalism.”

 

Băiatul își făcu loc pe trotuar printre oameni, dându-i la o parte cu nerușinare, îmbrâncind și împingând, fără să ia în seamă înjurăturile și privirile ostentative ale celor deja iritați de ploaie. Lumea nu se mai oprea în loc pentru un nimeni oarecare, îmbrăcat într-o manta vișinie de fâș, cu capul acoperit de glugă, ferindu-i chipul de curiozitatea celorlalți, care păreau acum o adunătură de năluci rătăcitoare. Efectul medicamentelor nu trecuse încă de tot, băiatul fiind pe deplin conștient pentru prima oară după atât de multe zile. Și scrisoarea i se desfășură în continuare în fața ochilor minții, ca un pergament.

”Ura pe care o simt acum, domndoctor, nu are legătură cu dumneavoastră, în ciuda vicleniei de care ați dat dovadă. Nu vă urăsc, chiar dacă m-ați transformat într-un șobolan mizer și păros de laborator. Mi-ați simțit dezechilibrul psihic, ați adulmecat mirosul rânced al speranței mele aflate pe moarte, atârnând de un fir de ață și v-ați încleștat mâna de fier în jurul gâtului meu fragil numaidecât.”

 

Lumea părea aproape dureroasă. După atâtea zile și nopți pierdute în labirintul interminabil și contorsionat al propriei lui minți, alergând pe potecile împădurite și sălbatice ale subconștientului, lumea reală îl sufoca puțin câte puțin. Uitase ce însemna luarea deciziilor raționale, conștient fiind de ceea ce va urma. Stropii reci ai ploii îi udaseră părul nespălat și răvășit, frigul i se strecurase pe sub haine mușcându-l pe alocuri, lăsând în urmă doar pielea zbârcită și tremurul incontrolabil, iar raționamentul îi fusese acoperit de perdeaua greoaie a efectelor secundare.

În față, la câțiva zeci de metri, băiatul reuși să deslușească firma luminoasă cu cuvintele ”Poșta Română” și mări pasul, simțind anticipația crescândă și emoțiile necunoscutului, gândindu-se la ce avea de gând să facă.

”Ura care mă copleșește este pentru propria mea persoană, pentru cotloanele ascunse pe care le-am descoperit din cauza medicamentelor dumneavostră, cotloanele ascunse ale unei minți pe care o credeam mai îngrădită. Nici nu știu, dacă mă credeți pe cuvânt, câte zile nenorocite au trecut de când am halucinație după halucinație, vis după vis. Mă reîncarnez în repetate rânduri în pielea unor oameni radical diferiți, le descopăr utopiile sau purgatoriile, care mă zdruncină și mă luminează totodată, urmând apoi să mă trezesc și să vreau din nou. Oh, domnule doctor, măcar de-ați putea susține că nu știați. Măcar de-ați putea lovi cu pumnul în masă și să-mi jurați că nu aveați habar că voi fi posedat atât de ușor de dependență… Dar măcar atâta judecată mi-a rămas, să pot accept că ceea ce ați creat este o operă de artă. Aproape că simt sforile care îmi sugrumă încheieturile și gleznele, aproape că simt cârligul care-mi este agâțat de ceafă. Sunt o marionetă, într-adevăr.”

 

Se opri în fața ușii de la intrare, privind prin sticla acoperită de picături la coada interminabilă de oameni, care pornea de la singurul ghișeu deschis. Își scoase pistolul greu de la cureaua pantalonilor, îl încărcă și puse mâna pe clanță.

”Sunt o marionetă acum, dar într-o zi când mă voi trezi din nou, voi știi pe cine să iau cu mine în purgatoriu, dacă nu mă voi vindeca.”

 

Ușa se deschise cu un scârțâit și clopoțelul de deasupra ciripi scurt. Toate privirile din încăpere se întoarseră instantaneu spre el, coborând apoi simultan spre pistolul negru care îi tremura în mână.

”Aștept să-mi mai trimiteți un flacon, domn’ doctor, și-ar fi bine să fie ultimul.

 

                                                                    Cu sinceritate, C.”

Băiatul îndreptă pistolul spre tavan și apăsă pe trăgaci de câteva ori. Când lampa se transformă într-o ploaie de cioburi și scântei, țipetele începură și toată lumea se așeză instinctiv pe vine sau pe burtă, un bărbat începând chiar să plângă.

”Ieșiți dracului afară, toți!” urlă băiatul, îndreptând pistolul spre mulțime. ”Nu mai rămâne nimeni aici, în afară de mine și doamna de la ghișeu, hai mai repede, tuliți-o că avem treabă!”

Puhoiul de oameni se ridică în picioare, unora tremurându-le genunchii, iar nimeni nu avu curajul să se clintească. Băiatul apăsă din nou pe trăgaci, de data aceasta spre podea și urlă din nou:

”Acum! E ultima oară când vă zic, ieșiți acum și nimeni nu pățește nimic!”

Unul dintre bărbați își apucă nevasta și o rupseră la fugă spre ușa de la intrare, urmat îndeaproape și de ceilalți. În câteva clipe ușa se trânti, sediul rămânând gol, în afară de femeia de la ghișeul cu numărul 3, singurul deschis, de altfel.

Băiatul se apropie și trânti pistolul de tejghea. Își trecu mâna prin părul ud, dându-l pe spate. Femeia izbucni în hohote de plâns și zise cu vocea tremurândă:

”V-V-Vă dau o-o-orice, toți b-banii pe care îi am, vă rog…”

Ultima parte sună de parcă ar fi chițăit.

Băiatul încercă să-și stăpânească gâfâitul. Simțea adrenalina pompându-i prin tot corpul. Cu mâna stângă își apucă portofelul de la spatele pantalonilor, își scoase buletinul și îl întinse către femeie.

”Am un pachet de ridicat, vă rog.”

Vorbele răsunară calm, iar femeia, nevenindu-i să creadă, o zbughi cu ochii luminați de speranță. Poate totuși nu urma să moară împușcată, înconjurată de scrisori. Se întoarse într-o suflare, ținând în mână o cutiuță mică împachetată, de pe care începu să citească:

”Cred că asta este, zice aici P-P-Pastile cu n-n-nuv…”

Nu apucă să termine de citit, că băiatul îi smulse cutia din mână și începu să jumulească ambalajul. Degetele începură să îi tremure când luă flaconul în mână, pe care citi următorul mesaj, cu scrijeleala inconfundabilă a doctorului:

”Aici ai ultimele două pastile. Peurmă se încheie tratamentul. Orice ai face, nu le lua pe amândouă odată. Succes.”

Afară se auziră sirenele mașinilor de poliție, din ce în ce mai aproape, în timp ce băiatul desfăcu flaconul și înghiți ambele pastile cu lăcomie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s