Ultimul act

Chipul pe care îl privea fusese brăzdat de riduri, aducându-i aminte de nodurile trunchiurilor de copac, pe care bunicul lui îl învățase să le numere. ”Așa ai să-ți dai seama cât de bătrân e copacul, cât mai multe inele are, cu atât e mai boșorog”, obișnuia să îi spună mereu, pe vremea când era un puiet de om de numai nouă ani. Bunicul lui tăia copaci în pădurea din spatele cabanei pe care o construise la munte. Amintirea era însă încețoșată. Era ca un câmp imens, înghițit de respirația aburindă a pământului, în care putea distinge doar câteva forme; caricatura vagă a bunicului, ducând în spinare un topor de-a dreptul colosal, chiar și pentru o amintire atât de veche și atât de vagă, formele copacilor osteniți și doborâți și câteva vorbe ale bunicului, care răsunau cu ecou și voci diferite în camera memoriei, ai cărei pereți începuseră să se destrame, puțin câte puțin, cedând forței de nestăvilit a timpului.

Chipul îl privea înapoi, cu ochii goi și reci, lipsiți de orice fel de expresie sau mister. Erau ochi adânci, dar își pierduseră luciul și scânteia. Deveniseră aproape mătuiți, tociți ca fundul unui pahar trântit de mii de ori la beție pe tejgheaua vreunui bar. Obrajii lăsați, care păreau că se topesc și se scurg, erau împodobiți cu mici buruieni grizonate, barbă care crescuse ca mușchiul sălbatic. Creștetul capului era cojit și lipsit de păr, aflat în toiul decimării, rămânând ca o coroniță albă și rară, pornind de deasupra urechilor până la spate. Părea că toamna venise și îi suflase tinerețea de pe față, care se desprinse veștejită și ateriză ușor, plutind, asemenea frunzelor roșiatice și galbene care se așternă ca un covor pe pământ, în așteptarea necruțătorului ger de iarnă.

Cu cât se privi mai mult în oglindă, bătrânul începu să se asemene din ce în ce mai tare cu un stejar. Unul dintre becurile puternice de pe rama oglinzii pâlpâi, iar efectul fu ca de tuse, trezindu-l pe bătrân din visare. Pendula de pe peretele din dreapta ușii ticăia hipnotic iar limbile lungi și ascuțite arătau ora 21:25. Din crăpătura ușii întredeschise se auziră aplauzele publicului, strecurându-se în micuța cabină de schimb și furnicându-l pe bătrân pe sub piele, aducându-i aminte că în cinci minute urma ultimul act al spectacolului. Se mai uită o dată în oglindă, de această dată cercetându-și repede ținuta.

Era ultimul spectacol din cariera lui, își anunțase retragerea, după șaptezeci de ani petrecuți pe scenă, în lumina reflectoarelor. Nu se bucurase niciodată de faimă. Jucase pe scenă cu actori grei de-a lungul anilor, însă cumva rămăsese blocat în umbra lor. Însă anii trecuseră iar zilele de doli se întețiseră. Pilonii teatrului românesc se prăbușiră unul câte unul, până când bătrânul se trezi în pragul retragerii, cu genunchii tremurând și bastonul în mâna dreaptă. În mod ironic, pentru prima dată în toată cariera lui, afișele îi purtau chipul la care se holbase minute în șir în oglindă, iar dedesubt, numele îi strălucea cu litere aurii, alături de cuvintele:

Ultimul act”

Sala Mare a Teatrului Național București

Un rămas bun din partea celui care a iubit cortina mai mult decât cerul.

Decebal Gârbiceanu

Bătrânul se apropie de cufărul din fundul cabinei, sprijinindu-se în baston, cu dușumeaua trosnindu-i sub pașii mărunți și calculați. Apucă zăvorul ruginit cu două degete încrețite și noduroase și îl dădu peste cap, făcându-l să scârțâie ca și când ar fi chiuit de durere. Apoi își propti bastonul de un scaun și ridică capacul cufărului cu ambele mâini. Interiorul era tapițat cu mătase roșie. Bătrânul fu învăluit de un damf puternic de bătrânețe, amintiri mucegăite și praf. Începu să scormonească prin mormanul de ținute și costume, până când simți textura dură pe care o căuta. Cu toată puterea rămasă își trase brațul uscat din gura încleștată a tuturor cârpelor învechite și reuși să scoată masca. Chipul alb din ipsos al comediei îi rânjea sinistru, parcă prevestind ceva rău. Bătrânul se uită la ceas și simți din nou furnicături în corp, când își dădu seama că mai sunt două minute.

Își potrivi masca pe față și îi înnodă șnurul la spate. De-a lungul anilor, cele mai multe spectacole pe care le susținuse fuseseră fără măști, interpretând de obicei rolurile secundare ale marilor opere din dramaturgia română, însă în acel moment, Sala Mare a Teatrului Național se umpluse pentru că Decebal urma să fie orator. Ultimul act reprezenta un simplu monolog, pe care nu avea să îl rostească pentru prima oară. Era vorba despre debutul actorului. La vârsta de doisprezece ani, când pășise pentru prima oară pe scena unui teatru, purtase aceeași mască pe care o purta acum, șaptezeci de ani mai târziu, urmând să prezinte același monolog. Bătrânul voia să termine așa cum a început, cu sufletul neschimbat și pur de copil, purtând masca pe post de chip de rezervă, protestând falnic la adresa trecerii anilor, care parcă se risipiră într-o clipă.

Bâjbâind prin întuneric, bătrânul se apropie de scenă cu inima cât un purice, ca la început. Ultimele replici ale actorilor de pe scenă începură să se termine, știind că urmează rândul lui. Trei balerine dispărură după cortine, lăsând un ultim bărbat pe scenă, care mai bâlbâi câteva cuvinte. Brusc, bătrânul simți o înțepătură în piept, chircindu-l de durere, dar dispăru numaidecât, la timp ca să poată păși pe scenă, în aplauzele publicului. Se sprijini în baston și se opri după câțiva pași, orbit de lumina arzătoare care i se strecură prin găurile măștii, și făcu o plecăciune înainte să își ocupe locul la microfon. Publicul se liniști, aplauzele se dizolvară ca spuma mării iar Decebal se opri în dreptul microfonului. Timpul păru că se opri pentru un moment, în timp ce bătrânul se uită prin sală. Mii de oameni, de fel și fel, îl priveau și așteptau, unii plictisiți, alții nerăbdători. Unii șușoteau, alții stăteau cu ochii în telefoane. Inima bătrânului începu să bată din ce în ce mai rar, bubuindu-i cu putere în timpane, în timp ce sala păru că se luminează din ce în ce mai tare.

Înțepătura îl străfulgeră din nou, ca din neant, făcându-l iar să se contorsioneze de durere, aruncându-și bastonul în primul rând cu un gest spasmodic, necontrolat. Scâncetul de durere răsună haios în toată sala, în difuzoare, iar ultimul act începu. Publicul începu să râdă timid, privindu-l pe bătrânul mascat mimând ceva într-un mod atât de comic. Părinții îl arătară cu degetele copiilor, explicându-le cum ”actorul face improvizație”. Râsetele vii ale copiilor umplură sala ca niște clopoței de Crăciun. Bătrânul își pierdu suflul și nu mai văzu nimic în fața ochilor, în afară de lumina orbitoare. Durerea i se strecură printre articulații, împietrindu-le, iar apoi se absorbi ca un drog, făcându-l să-și piardă mințile. Spasmele de durere se transformară într-un dans necontrolat, nemaivăzut, care făcu publicul să se ridice în picioare, râzând în hohote. Toată sala se ținea de burtă de râs, unii ștergându-și chiar și lacrimile de la colțurile ochilor, în timp ce Decebal Gârbiceanu continuă cu dansul acela îmbietor dar straniu, răsucindu-se și agitându-și mâinile în toate părțile. Lumea începu să fluiere și să chiuie, copiii chițăiau de râs iar cei din culise trâmbițau de bucurie, văzând un astfel de spectacol, cu totul și cu totul neașteptat. Producătorii își frecau palmele, hrănindu-se din bucuria publicului, gândindu-se numaidecât la un întreg tur de retragere prin toată țara.

Într-un final, bătrânul se opri, dezechilibrându-se și aterizând greoi în genunchi, dar rămânând cu spatele drept. Publicul amuți câteva secunde. Cu toții se holbară la rânjetul înghețat al măștii albe, iar apoi când bătrânul ateriză cu fața în jos izbindu-se de parchetul scenei, publicul explodă în urale, aplaudându-l și fluierându-l cum nu se întâmplase niciodată.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s