Camera trandafirilor

Calupul de scrisori din geantă începu să se ude de la ploaia măruntă, în timp ce fermoarul refuză în continuare să se închidă, lărgit aproape perpendicular de la mormanul de hârtii. Poștașul își trase gluga pe chelia lucioasă și cojită, îndreptându-se cu ochii strânși de la suflul rece al vântului spre cel mai apropiat balcon al blocului, ca să se poată adăposti. Se poziționă în centrul petei uscate de pe asfalt, în formă rectangulară și începu să-și șteargă ochelarii cu mâneca. Alea erau cele mai urâte zile. Cu toate că n-ar fi recunoscut în public niciodată, poștașului nu i se părea că are cea mai dificilă meserie din lume. Mai rău decât atunci când plouă sau când ninge nu se face, și chiar și în acele două cazuri, tot era acceptabil.

”Mai bine, stau și eu un pic să-mi trag sufletu’.”

Peste drum de adăpostul care devenise între timp metaforic, în vreme ce vântul începu să bată mai tare, se afla o cladire veche, cu trei etaje, care părea că veghează în liniște peste tot ce era în jur. Era arsă până în temelii, în urmă cu zeci de ani probabil, fiind înghițită de iederă ca un chip brăzdat de riduri. Poștașul trecea zi de zi pe lângă ea, admirând-o în liniște și întrebându-se cum ar arăta o astfel de ruină în interior. Ușa de la intrare nu exista, dar înăuntru nu se putea vedea oricum nimic dincolo de perdeaua neagră de întuneric a holului.

Poștașul începu să își pipăie buzunarele pantalonilor în căutarea pachetului de țigări. Își apucă geanta cu mâna stângă și încercă să și-o treacă peste cap, dar breteaua i se agăță de umar și toate scrisorile se împrăștiară pe jos. Se lăsă blestemând pe vine și începu să le adune.

”Noroc cu balconu’ ăsta, ca altfel stăteam să zgârm în bălți.”

De undeva de după mașina parcată din stânga trotuarului se auziră pași. Se apropiau lent și croncănind de refugiul balconului. Poștașul își întinse gâtul cât să vadă peste capota mașinii. Silueta mașinii se transformă într-o cortină de fier de după care apăru bătrânul, cu păr alb și zgribulit, ca un actor care iese pe scenă să facă o reverență. Purta un costum vechi și maroniu în carouri, asortat cu pantofii tociți de piele care ciocăneau pe stradă ca și când ar fi pășit pe dușumeaua de lemni a scenei. În mâna stângă ducea un trandafir roșu închis cu petale ca de mătase. Bătrânul se strecură printre alte mașini și urcă pe celălalt trotuar. Poștașul îl urmări curios. Deodată îl năpădi un sentiment de nostalgie în timp ce îl privi pe bătrân înaintând pe lângă gardul clădirii părăsite. Apoi se întâmplă ceva ciudat iar poștașul se ridică în picioare și își trase gluga de pe cap, încercând cu naivitate să vadă mai bine. Bătrânul se întoarse spre stânga și intră în curtea casei. Se opri în dreptul dalelor de piatră și privi în sus, părând să caute pe cineva cu privirea, apoi urcă treptele și se pierdu în întuneric.

”Ce dracu’ face și moșu ăla acolo? Auăleo, au înnebunit toți salcâmii, doamne ferește.”

Își adună în cele din urmă toate scrisorile și le îndesă la loc în geantă, aruncând din când în când câte un ochi pe casa ostenită de vreme.

După ce și-o potrivi din nou pe umăr, poștașul plecă mai departe trăgându-și fermoarul de la geacă până sub bărbie, dar se opri brusc în mijlocul străzii. De prin deschizăturile și crăpăturile casei pârjolite începură să se strecoare adierile duioase ale clapelor de pian. Șoapta melodioasă a monumentului chinuit pluti ușor mai departe, în timp ce poștașul înghiți în sec și se îndepărtă cu un gol în stomac, neînțelegând de ce începu brusc să i se facă dor.

Zi de zi, indiferent de șuieratul usturător al vântului sau mângâierea rece a ploii, poștașul așteptă la ora 18 fix sub balcon, până la apariția bătrânului care venea zilnic dichisit și parfumat cu câte un trandafir sângeriu în mână, urmând să se facă mereu nevăzut în beznă și să cânte la pian. Dincolo de transa plină de poveste în care îl purta muzica bătrânului, poștașul deveni din ce în ce mai curios ce făcea bătrânul cu trandafirii; nu văzuse niciodată pe altcineva în afară de el să intre în casă, nici măcar oameni ai străzii. Când bătrânul ieșea din casă, trandafirul lipsea întotdeauna.

În unele zile, poștașul așteptă până când bătrânul dispărea după colțul ultimului bloc din capătul străzii, apoi se apropia de intrarea casei părăsite, ezitând să urce dalele de piatră. Nu îi era frică, nu avea cine sau ce să fie înăuntru ca să îl pună în pericol, însă clădirea îmbătrânită părea că prinde viață numai atunci când bătrânul începea să cânte la pian.

Într-o zi, poștașul așteptă până când repertoriul bătrânului începu să răsune cu putere și păși în întunecimea holului. De îndată ce intră, întunericul se risipi și rămășițele incendiului prinseră contur. În față, în capătul holului, se afla o cameră circulară imensă, cu două scări în spirală care duceau la etajul superior. Se uită în sus, spre fasciculul timid de lumină care părea că dădea viață firicelelor de praf, care venea de undeva din spirala interminabilă de trepte.

Poștașul își lăsă geanta pe jos, sprijinită de peretele negru de la fum și începu să urce treptele. Pe măsură ce înaintă, clapele pianului vărsară lacrimi iar apoi râseră în hohote, deveniră grave apoi iar jucăușe. Ajuns la primul etaj, muzica începu să se audă din ce în ce mai tare, de parcă ar fi fost o chemare, un îndemn la ceva tainic. Imediat în stânga, poștașul păși într-o cameră măricică, în mijocul căreia bătrânul deja cunoscut stătea în picioare, ușor aplecat, cu ochii închiși, trecându-și degetele noduroase peste clape, dezmierdându-le.

De jur împrejur nu mai exista niciun alt fel de mobilier, dar întreaga cameră era plină cu trandafiri. Zeci de trandafiri vii și colorați, sute de trandafiri uscați iar alte câteva mii veștejituri stacojii, de jur împrejurul pianului. Poștașul se uită în jur, învăluit de mirosul dulce-amărui al armatei de trandafiri, amestecat cu izul de praf și cenușă. Bătrânul se opri din cântat și zâmbi cald când îl văzu pe poștaș. Chipul bătrânului părea cu totul schimbat stând în picioare lângă pian, în mijlocul trandafirilor. Poștașul se simți din ce în ce mai mic, în vreme ce descoperirea pe care o făcuse deveni din ce în ce mai enigmatică și melancolică.

”Îmi cer scuze” zise poștașul, ”nu am vrut să vă întrerup, eram doar curios cine cântă aici, că eu trec zilnic pe stradă și aud.”

Bătrânul zâmbi din nou și oftă, apoi luă trandafirul proaspăt pe care îl adusese și îl așeză pe mormanul cel mai mare, de lângă geam.

Nedumerit, poștașul îl întrebă:

”Da’ de ce aduceți atâția trandafiri aici?”

Bătrânul se uită la el câteva momente, apoi răspunse cu emoție în glas:

”Aștept pe cineva.”

Își trecu încet o mână prin păr și continuă:

”Mi-a spus că mă așteaptă aici, la ea în salon. Iar eu am întârziat prima dată, și când am ajuns, totul era în flăcări, iar milițienii au vrut să mă mintă, ziceau că nu e nimeni în casă și nu m-au lăsat să intru.”

Poștașul îl privi încruntat, neînțelegând:

”Adică…stați așa, când va zis că vă așteaptă?”

Bătrânul se scărpină în mijlocul frunții, străduindu-se să-și aducă aminte.

”A trecut ceva vreme, cred că prin 1934.”

Când auzi răspunsul, poștașul se gândi că poate bătrânul e nebun, și fu gata să se întoarcă să plece, dar apoi acesta adăugă:

”Ea nu a dispărut. Știu că va veni. Aduc câte un trandafir în fiecare zi, să fiu sigur că nu mă prinde cu mâna goală.”

Bătrânul mai aruncă o privire în jur înainte să plece. După ce trecu pe lângă poștaș, care rămăsese cu privirea ațintită pe pianul din mijocul trandafirilor, se opri și zise cu tristețe în glas:

”Nu sunt nebun. În timp ce o aștept, cânt la pian pentru că face timpul să treacă mai repede.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s