Povestea fără sfârșit

Judecătorul îl strigă pe nume și îi făcu semn să se ridice în picioare, fluturându-și scurt mână și privindu-l pe deasupra ochelarilor. Liniștea din sala de judecată se transformă treptat într-un murmur discret și controversat, în timp ce silueta scriitorului se înălță în fața judecătorului, îndreptându-și spatele, dar privind în jos. Fiecare persoană din sală auzise povestea, fiind catalogată în cel mai fericit scenariu drept ciudată.

”Domnule C…” i se adresă judecătorul, dându-și ochelarii jos de pe nas și frecându-și fața cu palma groasă și noduroasă, ”aș vrea să aud și versiunea dumneavoastră a poveștii, pentru că sincer vă spun, cu toată lumea aici de față, în toți cei 43 de ani în care am ocupat această funcție, am auzit și am văzut multe lucruri, dar un astfel de caz nici nu mi-aș fi putut imagina.”

Judecătorul făcu o pauză și începu să caute ceva prin buzunare, în timp ce criza de tuse puse stăpânire pe el. În cele din urmă scoase o batistă, pe care însă nu o duse le gură, ci începu să își curețe ochelarii. Apoi continuă:

”Povestiți-mi, așa cum știți dumneavoastră să faceți cel mai bine, cum a ajuns domnul Năper, aici de față, să vă acuze de sinuciderea soției sale.”

Scriitorul îi ascultă vorbele în liniște, nemișcat, cu capul plecat. Aflându-se în judecată, în fața unei săli întregi care l-ar fi putut percepe în mii și mii de moduri, care mai de care mai grotești, toate întâlnindu-se  sub eticheta ”ucigaș”, părea neobișnuit de calm și de împăcat. După un răgaz, își înălță chipul și făcu ochii roată, scormonind printre  fețe. Îl găsi în cele din urmă pe domnul Năper și se opri. Îl privi țintă și aproape că-i simți ura  țâșnindu-i negru din ochi. Cearcănele adâncite de-atâtea nopți nedormite ca proaspăt văduv se arcuiau purpuriu și bolnăvicios, împodobind condamnările la moarte pe care le cereau ochii lui mici atât de temeinic. Dacă și-ar fi putut închipui vreodată suferința și disprețul sub forma unui chip, cu siguranță l-ar fi găsit pe același.

Scriitorul se întoarse apoi către judecător, cu chipul inexpresiv. Își mută scurt privirea în pământ, iar chipul i se lumină deodată cu un zâmbet cald și discret.

”Dați-mi voie să vă spun câteva lucruri despre meseria mea”, începu el.

Vocea îi răsună puternic și hotărât în sala placată cu marmură, promițând ceva mai mult decât o simplă poveste.

”Scrisul se naște din suferință, Onorată Instanță. Spre deosebire de mintea limpede și sinele fericit, suferința este ca o mască opacă, monstruoasă, cu doar două găuri pentru ochi, prin care să poți vedea lumea. Această mască îți schimbă identitatea, atâta timp cât o porți, cu mândrie, cu rușine, împins de curaj sau opintit de frică. Acela este momentul când începi să fii tu însuți, paradoxal, tocmai atunci când identitatea îți este cenzurată de durere.”

Scriitorul se opri câteva clipe  și îl privi din nou pe cel care îl ura cu atâta înverșunare. Se uită țintă în ochii lui, hrănindu-se cu ura cu care domnul Năper încerca zadarnic să-l otrăvească.

După câteva momente, scriitorul își continuă povestea, mutându-și privirea pe măsură ce cuvintele începură să curgă din nou:

”Onorată Instanță, suferința mea a început de mult, atunci când am cunoscut-o pe ea.”

Undeva, în stânga, răsună un scrâșnet de lemn, iar scriitorul fu sigur că unghiile domnului Năper sfâșiaseră carnea biroului,  când rostise ea.

”Nu țin minte când s-a întâmplat, vă spun sincer. Cred că niciodată nu am știut cu adevărat. S-a întâmplat din senin, așa cum se întâmplă toate lucrurile mărețe, de altfel. Dar o să vă spun măcar atât, țin minte că era al dracului de cald! Nu știu dacă era cald afară, sau dacă îmi era mie cald când am întâlnit-o pe ea. Nu am crezut niciodată în destin, Onorată Instanță, sau în prostii precum dragoste la prima vedere, dar aveți cuvântul meu, că în momentul acela, nu știu dacă am mai crezut nici în propria mea reflexie din bălți.”

Scriitorul făcu o pauză din nou și își întinse mâna după paharul de apă, din care sorbi câteva înghițituri mici.

”În ceață a început totul, Onorată Instanță, și tot în ceață a și continuat. Vă promit că în acest moment crucial din viața mea, moment în care mă aflu la un pas de închisoare, nu voi schimba nicio firimitură din adevăr. Iar adevărul este că nu țin minte cum am început să mă duc în fiecare zi la ușa ei cu mintea pulsând de emoție și inima bătându-mi pe ritmuri iraționale. Dar țin minte în schimb, de ce mă duceam. Scrierile, bineînțeles. Scrierile care îmi serveau drept pretext să o văd câteva clipe scurte și nenorocite pe zi. Orele pe care le petreceam acasă, în fața mașinii de scris, făcând bătături la degete, le cuantificam în acele momente scurte, în care ea apărea în pragul ușii, zâmbind, nerăbdătoare să citească povestea care, în mod ironic, tot despre ea era. Oh, și cum dilatam acele momente! Dali ar fi fost mic copil, Onorată Instanță, dacă aș fi putut să-i povestesc cum devine secunda secol, atunci când stai față în față cu ea.

Pe domnul Năper îl bufni râsul, în timp ce își clătina capul  a tăgadă. Avocatul îi șopti ceva la ureche, ceea ce păru să-l mai domolească puțin.

”Zi de zi, Onorată Instanță, am scris pagini din aceeași poveste, despre ea. Fiecare cuvânt pe care l-am așternut pe hârtie, l-am așternut în așa fel încât să-i placă ei. Mi-am golit și mi-am siluit sufletul pe coli gălbejite de hârtie, pentru ca ea să-l poată păstra mereu. I-am compus puțin câte puțin, o poveste, din care îi aduceam zi de zi câte o bucățică, povestea care era de fapt, despre mine și despre ea. Sunt și eu om, Onorată Instanță, ca și dumneavoastră, dar credeți-mă că niciodată în viața mea, nu am iubit pe cineva atât de tare, dar totodată atât de orbește. Am iubit un zâmbet care era de fapt străin și niște ochi plini cu substanță, care s-a dovedit a fi ucigătoare. Am creat timp de câteva luni o poveste atât de complexă și de riguroasă, cum nu reușisem niciodată. V-aș explica cum am reușit și acest lucru, dar vă voi vorbi despre muze altă dată. Câteva luni de zile am trăit în două universuri paralele. Universul meu, cel gri și posomorât, împroșcat pe alocuri, foarte puțin, de culoarea momentelor când îi duceam textele acasă, și universul artificial, imaginat și făurit de mine, pe hârtie, singurul pe care îl puteam controla fără opreliști. Într-o zi, povestea a luat sfârșit. Am scris ultimul capitol al poveștii, înfrigurat, sperând că va înțelege mesajul meu subtil și metaforic. Nu știu de ce am așteptat atât de multă vreme ca să încerc să mă apropii de ea cu adevărat, dar cred că în subconștient, aveam impresia că împreună cu finalul fericit al poveștii, voi avea și eu parte de același lucru. Țin minte și acum sunetul îngrozitor al ușii care s-a deschis cu un scârțâit rău prevestitor, și momentul când domnul Năper a apărut în pragul ușii, întrebându-ma ce doresc, surprinzător de amabil.”

Nimeni nu mai scoase nici un sunet în sala de judecată, nici măcar domnul Năper, atunci când scriitorul se opri din povestit. Se făcu atât de liniște, încât lacrima care i se prelinse scriitorului pe obraz și ateriză pe birou se auzi până în fundul sălii.

”Nu am avut niciodată intenția, Onorată Instanță, să distrug viața nimănui. Am trăit cu masca suferinței pe față atât de mult timp, legându-mă doar de firul subțire ca de ață al scrierilor mele, ca să ajung la ea. În ziua aceea, cititorul meu nu a primit finalul povestirii. Am strâns plicul în mână atât de tare, încât nu am mai recunoscut nici măcar eu scrisul, când am ajuns înapoi acasă. Acela a fost sfârșitul poveștii mele de dragoste, Onorată Instanță, pe care am trăit-o de unul singur, neștiind că personajul real era mai fictiv decât cel despre care scriam eu. Nu m-am mai dus la ea niciodată, de atunci.”

Timp de câteva minute, nimeni nu mai spuse nimic. Povestea rostită de scriitor se așeză greoi peste sufletele celor din sală precum zăpada peste crengile copacilor. Domnul Năper îl privi cu un dezgust fals, în timp ce încercă să se convingă pe sine de ce îl acuzase cu adevărat pe scriitor.

În cele din urmă, judecătorul se ridică, oftă și îl întrebă pe acuzat:

”Domnule C, cum pledați?”

Scriitorul se uită din nou în jur, părând să caute pe cineva cu privirea. Apoi, se întoarse către judecător și răspunse îndurerat:

”Onorată Instanță, sunt nevinovat…”

Își băgă mâna în buzunar și atinse plicul mototolit cu finalul povestirii, care nu mai ajunsese la cititorul pentru care fusese scrisă.

”…nu aveam de unde să știu și nici nu m-aș fi gândit vreodată că va muri de dorul meu.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s