Patru ochi și un secret

Fata rămase nemișcată, cu mâinile pe lângă corp, holbându-se la el. Zâmbea, dar ochii i se transformară în două capsule,două capsule care încastrau mii și mii de mesaje și emoții, incapabile să iasă la suprafață, parcă făcându-i din ce în ce mai complecși și mai bulbucați, părând gata să erupă în orice moment, într-o explozie de culoare și întunecime, de voci șuierate și șoptite, sau chiar strigăte și îndemne disperate. Băiatul putea citit atât de adânc în ochii ei, încât i-ar fi putut picta sufletul pe pânză dintr-o suflare, dându-i formă și contur. Bineînțeles că între ei, între cele două perechi de ochi, exista o barieră care cenzura fiecare suflare și tremur al pleoapelor, dând tuturor lucrurilor un aer pregnant, gros de mister și neputință, de fiecare dată când înmugurea simpla idee de a împărtăși și dezvălui secretul pe care îl purtau amândoi, fără să aibă habar. Lui i se păru că îmbătrânise de când se uita la ea, stând în aceeași poziție. Secunda păru că se prelungi lacom într-o eternitate, dar strălucirea din ochii ei nemărginit de adânci îl trezi la realitate și se uită în jur.

Înfățișarea parcului, da, înfățișarea, pentru că pentru el parcul devenise o entitate, era revoltător de clișeică. Copacii își scuturau podoaba capilară, acoperind ascunzătoarea rădăcinilor cu un covor des și stufos de frunze galbene, roșiatice și maronii. La suprafață, rămăseseră ca niște scheleți, aparent simpli și anonimi, dar rădăcinile lor se întâlneau adânc sub pământ și alcătuiau povești nespuse, asemenea gândurilor din spatele celor două perechi de ochi.

Cerul, la rândul lui jucându-și rolul impecabil de romancier notoriu, își scosese cei mai vechi și vicleni ași din mânecă și îi împrăștiase cu nesimțire de-a lungul și de-a latul. Luna plină, rotundă și fosforeșcentă, alături de armata de stele care refuzau cu îndârjire să cadă și să se stingă, lăsând dorințele oamenilor neîndeplinite.

Pe ea o pufni râsul, uitându-se la el și văzându-l atât de pierdut, și îl înrebă:

”Vrei să-mi spui ceva?”

Din nou, ochii începură să cânte o simfonie necunoscută, a cărei note muzicale răsunau frumos dar pe limbi necunoscute băiatului. Văzând că el tot nu răspunde, fata îl împunse cu degetul în piept, în joacă, și întrebă din nou:

”Vrei să-mi spui ceva? Că pari tare îngândurat. Zi-mi! Dacă nu, mă duc și eu acasă, că s-a făcut târziu, uite…”

Băiatul se poticni un moment în propriile gânduri, iar apoi totul începu. Nodul care se strânsese în stomac se strânse brusc și apoi băiatul simți energia împrăștiindu-se prin tot corpul, arzându-l și totodată răcorindu-l. Își întinse mâinile orizontal pe lângă corp, lăsă capul pe spate și inspiră adânc, lăsând adevărul să iasă la iveală. Pieptul i se despică ușor ca o coajă de portocală și liniștea din parc fu înlocuită cu ecoul conștiinței lui, care râdea în hohote, povestea, țipa, șoptea, tușea și plângea. Când își întredeschise ochii și privi în sus, fu orbit de lumina soarelui care acum împărțea cerul cu luna. Stelele făcuseră loc norilor albi iar întunericul se contopi cu albastrul senin din miezul zilei. Mormanele de frunze bătrâne și uscate prinseră viață în jur, dansând în spirale printre mugurii verzi și proaspeți care începură instantaneu să crească în copacii acoperiți de zăpadă și dogorâți de soare. Un strop de transpirație i se prelinse de pe tâmplă băiatului, de la căldură, dar îngheță numaidecât ca o perlă pe obraz, din cauza frigului cumplit care îi sufla pe jumătate de chip.

Se uită în jur și văzu la depărtare lacul care strălucea argintiu, ca și cum apa ar fi fost înlocuită cu mercur, în timp ce gheața se topea și îngheța la loc, la unison cu florile care păreau să fi prins trăsături de Phoenix, ofilindu-se și căpătând viață la loc în doar câteva momente. Apoi o privi pe ea, prinsă în timp, învăluită de vibrațiile lui incandeșcente care schimbară lumea cu totul, modelând-o și sfidând-o ca pe o bucată plastilină de dimensiuni planetare.

Când corpul lui eliberă totul, și ultima picătură de culoare din ochii băiatului se scurse, lăsându-i transparenți ca două globuri de sticlă, își coborî mâna stângă pe lângă corp iar pe cea dreaptă o întinse cu palma desfăcută. Tot ce se întâmplase până atunci se derulă cu viteza luminii și totul se adună în palma băiatului, în forma crudă, vie, a inimii lui, pulsând și ticăind ca limba unei pendule.

Fata râse, dar apoi adăugă cu dezamăgire în glas:

”Hai că ești ciudat, stai în fața mea de zece secunde și nu spui nimic. Mi s-a făcut răcoare, mă duc acasă.”

Se întoarse și se îndepărtă cu câțiva pași ezitanți, apoi îl privi din nou și întrebă:

”Ce ascunzi tu acolo, de te-ai pierdut așa?”

Băiatul, trezit ca dintr-un vis, zâmbi, știind că ea nu avea să înțeleagă, și îi răspunse:

”Noapte bună.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s