Noaptea

Și ce reprezintă noaptea, altceva decât fenomenul biologic de rotire al pământului? Ba pârjolit de soare, ba mângâiat de lună. Există atât de mule explicații științifice care încearcă să dezvelească noaptea de pătura de mister a întunericului, cu scopul de a elimina definitiv fenomenul paralizant al fricii și al misterului. Poveștile de groază din copilărie își pierd pulsul, care devine din ce în ce mai slab, înlocuit cu efectele filmelor horror bazate pe efecte si reflexe ale creierului uman, atribuindu-i un rol de cobai pe durata ecranizării. Dar dincolo de rațiunea artificială care încearcă să elucideze tot ceea ce ne face să ne simțim oameni în carne și oase într-un univers infinit, apar copacii din pădure, cei adevărați, groși sau subțiri, pe timp de noapte, frunzele care foșnesc și sunetele care șuieră din toate cotloanele beznei. Locul unde rațiunea devine fictivă.

Mașina înainta pe drumul îngust și împodobit cu crengi, care se întindeau ca niște mâini lungi și scheletice, încercând parcă să mângâie geamurile laterale, ca într-un dans sinistru de bun venit. Roțile se afundau uneori în porțiunile drumului unde se formase mâl negru și cleios, dându-le celor patru din mașină emoții atunci când simțeau că începe preludiul derapării, iar șoferul începe să-și agite mâinile în jurul volanului.

”Dă-mi și mie sticla de suc te rog”, zise Andrei de pe locul din față, care lăsă geamul jos, pregătindu-se să-și aprindă o țigară. Geamul de pe partea șoferului se stricase de ceva vreme, iar Vic, șoferul, nu se încumetase să-l mai repare.

”Fumează-ți mai repede țigara aia, că-nghețăm dracu’ de tot”, se repezi Mihnea tăios din spate, care o strânse pe Claudia mai tare la piept, înghesuindu-se amândoi pe locurile din spate, încercând să evite curentul usturător care se strecura pe la crăpătura geamului deschis.

”Da’ când fumați voi acolo în spate e bine, nu? Atunci să nu mai comenteze nimeni!”

”Dacă nu vă opriți, dau cu spatele până găsesc loc să-ntorc și plecăm de aici! Că și așa nu știu  de ce mă iau mereu după voi, uită-te și tu bă Andrei cum arată în față”, zise Vic pe un ton iritat.

Drumul fusese șerpuit încă de la intrarea în pădure, dar cel puțin fusese oarecum principal și ușor de urmat. Însă de când intraseră în pădure se înnoptase deja, acum nemaivăzând decât în față, în bătaia luminilor farurilor. Bineînțeles că ideea fusese la început amuzantă. Pe timp de zi, când discutau la cafea să meargă să găsească ”balta aia bântuită” din pădurea Boldu-Crețuleasca. Lucrurile se schimbă însă atunci când te afli în inima pădurii fără semnal la telefon, și superstițiile capătă altă formă și culoare.

Crengile trosneau neîncetat pe sub mașină iar crengile care se frecau în continuare de geamuri scârțâiau răgușit ca niște babe zgripțuroaice. Lucrul cel mai interesant, era siguranța pe care ți-o oferă mașina si lumina. Oh, mai ales lumina! Singura cu care rămăseseră peste câteva minute, când drumul de mașină se opri, la apariția bușteanului imens răsturnat fix de-a curmezișul.

Cei patru se dădură jos din mașină și începură să își încheie jachetele la unison, auzindu-se doar fermoarele scrâșnindu-și dinții, respirațiile inegale și liniștea pădurii, care era mai gălăgioasă în mințile lor decât vacarmul propriu-zis. Vic trânti ușa de la mașină și activă alarma, în timp ce ceilalți trei trecură peste buștean, cu blițurile telefoanelor aprinse, făcând surprinzător de multă lumină. Își aprinse și el lanterna, care lumină mult mai puternic decât toate telefoanele lor la un loc.

”Nu mai știți nimic, mă, în afară de telefoanele alea”, zise el în timp ce sări peste buștean.

Înainte să coboare, Andrei apăsase și butonul de avarii, lăsând astfel un semnal luminos improvizat în urmă, ”în caz de ceva”, cum spusese el când își închise ușa. Nu fusese o idee rea. Deși niciunul dintre ei nu era superstițios, ”în caz de ceva” le zbârlise tuturor părul pe șira spinării.

Ordinea în care lucrurile începură să se întâmple părea de-a dreptul clișeică. Bușteanul în mijlocul drumului, lipsa semnalului la telefon, iar apoi cele trei cărări pe care le întâlniră. Se opriră toți patru în mijloc, uitându-se pierduți în jur, iar apoi în urmă, căutând luminile portocalii intermitente ale mașinii, acum două puncte minuscule care clipeau departe printre copaci.

”Știu că am fost de acord să facem asta, dar hai totuși să nu exagerăm, nu vreți?” întrebă Mihnea, vizibil îngrijorat.

”Da” îl completă Claudia, ”Sunt trei drumuri și poate chiar ne rătăcim. Nu e vorba că ne omoară naiba știe ce pe aici, dar pe bune acum, n-am chef să stau să rătăcesc prin pădure toată noaptea, mi-e și frig deja.”

”Tu ce zici, Andrei?” întrebă Vic care deja se întoarse cu jumătate de corp înapoi către drumul pe care veniseră.

”Bă să știți că și mie mi-e frig, și recunosc că nu prea mă simt în largu’ meu, că mă tot gândesc să nu dăm de câini, dar dacă am ajuns până aici, hai măcar să mai mergem 5 minute pe oricare dintre drumurile astea, și dacă tot nu găsim balta aia, ne întoarcem și plecăm.”

Ceilalți trei îl ascultară în liniște și până la urmă, fără alte vorbe, porniră toți trei spre dreapta, afundându-se și mai adânc în pădure.

Timp de câteva minute, atmosfera se mai detensionă, atunci când începură glumele proaste despre vrăjitoare și fantome, tot felul de povești cu locuri bântuite, în încercarea de a o speria pe Claudia. Mihnea fumă și el o țigară și la sfârșit, aruncă chiștocul undeva în stânga, printre copaci, departe de potecă. După ce mai înaintară câțiva pași, toți patru încremeniră și simțiră cum le urcă inima-n gât.

Vic puse lanterna direct pe fața lui Andrei, care era împietrit cu ochii bulbucați ațintiți pe bezna din urmă.

”Bă”, începu Mihnea speriat, ”liniștiți-vă că am aruncat eu chiștocul în zona aia, poate au luat foc frunzele sau ceva…”

”Ești tâmpit?” sări Andrei, ”Ți se pare că vezi vreo flacără undeva, sau vreo scânteie?! Ia faceți liniște un pic; Claudia nu te mai mișca atât, stai naibii pe loc!”

Andrei începu să transpire, paralizat de frică și nervos totodată, încercând să-și păstreze cumpătul. ”Am auzit toți același lucru, nu?” îi întrebă el pe ceilalți, îndreptând blițul către fețele lor.

”A trosnit ceva acolo”, zise Vic, ”da’ hai dă-o dracu’ de treabă că suntem culmea. Ce naiba poate să fie, că mă și apucă nervii, hai să mergem mai departe.”

La început Claudia și Mihnea ezitară, se uitară unul la altul îngrijorați, parcă sperând din priviri ca celălalt să refuze, dar apoi porniră toți  în urma lui Vic, care o luă înainte hotărât.

”Trebuie să dăm în curând și de balta aia nenorocită, că am mers de ne-a venit rău.”

Nu se mai auzea nimic în pădure. Se îndepărtară atât de mult de marginea ei, încât dispăruse și vuietul vag al mașinilor de pe șosea. Mașina cu semnalizatoarele de avarie pornite nu se mai vedea de mult, dar drumul înapoi nu părea atât de întortocheat.

Foșnetele care se auziră apoi le făcu tuturor cunoștință cu groaza autentică, sufocantă, care coboară rece pe șira spinării și ți se scufundă în picioare. Foșnete care îi înconjurară atât de rapid, încât se uitară în toate direcțiile, toți înțelegând același lucru și înghițind în sec, cu gâtlejele uscate de spaimă. Fuseseră pași. Fără alte indicații sau comentarii, Claudia o zbughi prima înapoi, urmată de Mihnea și de Andrei, lăsându-l pe Vic încremenit, neînțelegând ce se întâmplă. Cu mâinile tremurând, Vic încercă să-și scoată lanterna pe care o băgase în buzunar atunci când se oprise la un copac să urineze, dar aceasta îi căzu din mâini numaidecât, lăsându-l împietrit pe loc, urmărind punctele albe luminoase de la blițurile celorlalți îndepărtându-se de el. Deodată, cuprins de teroare când realiză că rămăsese singur în urmă, o luă la fugă după ei cât putut de tare, aproape împiedicându-se.

Toți alergară cum nu o mai făcuseră vreodată, căutând disperați cu privirea semnalele luminoase ale mașinii. Vic îi ajunse în cele din urmă însă nimeni nu mai știa pe cine are în dreapta sau în stânga, în față sau în spate.

În cele din urmă, ajunși în fața mașinii, Vic se lăsă jos ușor, îngenuncheat, încercând să-și tragă sufletul. Blițurile telefoanelor fuseseră stinse, fiind înconjurați de lumina palidă și portocalie intermitentă a semnalizatoarelor.  Cu capul plecat și bărbia la piept, lui Vic nu îi veni să creadă prin ce spaimă trecuse și începu să râdă haotic, dându-și seama de penibilitatea momentului. Se opri însă din râs, când simți mâna rece și murdară mângâindu-l scurt și ușor pe gât, aproape de ureche.

”Termină mă, ești tâmpit? De asta ți se pare că îmi arde acum?” sări el tăios, zvâcnind  umărul drept.

În jurul lui se făcu o liniște mormântală și nu mai auzi foșnetele celorlalți. Nedumerit, Vic își ridică privirea din bărbie, încă respirând alert de la alergat, dar mai inspiră o ultimă dată și i se tăie, atunci când îi văzu pe toți ceilalți în fața lui, încremeniți, neînțelegând nici ei la rândul lor cui se adresase Vic mai devreme.

Luminile portocalii intermitene pâlpâiau în continuare, lăsându-i câte o jumătate de secundă în beznă, iar jumătate acoperiți de lumina bolnăvicioasă și palidă. Vic se întoarse încet, cu ochii înlăcrimați de frică, stând în genunchi și spijinindu-se cu mâinile în pământul rece și ud, strângându-l în palme, și se uită peste umăr, în bezna adâncă și stropită din când în când de culoarea spălăcită, și nu văzu pe nimeni.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s