Perspectivă – Zâmbetul unui criminal

*

Sunetul bocancilor negri de armată pe asfalt îl făcea să își piardă rațiunea puțin câte puțin. Precum nisipul care se scurge într-o clepsidră, grăunte cu grăunte, putea și el să simtă cum gândurile se topesc și se absorb în coloana vertebrală, alunecând încet în jos făcându-l să înghețe. Corpul nu îi mai dădu ascultare minții, maestrului suprem, și începu sa joace haotic ca o păpușă cu un ventrilog drogat. I se păru că pașii lui ar fi lăsat urme grele și împrăștiate pe zăpadă, ca și cum ar fi trecut un grup de oameni în loc de o singură persoană, însă afară soarele ardea fără compromisuri, umplându-i fața cu broboane de sudoare, prelingându-se din pădurea răvășită de păr negru, lung și nespălat. Cercelul care îi perfora strașnic buza de jos părea că are gust de rugină iar pantalonii i se lipiseră de picioarele subțiri. Nu fusese o idee bună să se îmbrace în negru, însă nimic din ceea ce se întâmplase în ultimele 24 de ore nu mai părea normal. Era nepământean.

**

La văzul singurei bănci umbrite de copaci de pe întreaga șosea Kiseleff, băiatul se năpusti să traverseze printre mașini, disperat să se așeze și să se adăpostească de dogoarea soarelui. Printre claxoane și înjurături, reuși să sară cu un pas peste bordură și se trânti pe bancă. Umbra din jurul lui îl învălui și îl proteja ca o capsulă. Își dădu jos ochelarii de soare si își șterse fruntea de transpirație cu dosul palmei. De mult nu mai nimerise vreo bancă umbrită. Deși pentru el locul acela reprezenta un refugiu psihic pentru zilele când simțea nevoia să fie singur, ba chiar ajunsese să îl considere locul lui, era mai mereu ocupat de cineva și îl forța să meargă mai departe. Cu cât s-ar fi îndepărtat mai mult de Piața Victoriei, cu atât se pierdea din ce în ce mai mult din liniștea și relaxarea mentală pe care o dobândea atunci când stătea tăcut pe bancă lângă intersecție. În mod paradoxal, vacarmul faunei de beton și fiare, adierea plăcută de noxe și gaze, straja nelipsită a munților gri și circulari de clădiri monstruoase și murmurul pierdut al oamenilor care treceau pe lângă el, îi permiteau să își găseasca gândurile și concentrarea. Piața Victoriei însemna pentru el viață, viața în habitatul ei natural, habitat în care crescuse și pe care ajunsese să îl iubească.  Se așeză mai comod, picior peste picior, scoase o țigară din pachet și o aprinse. Prin norișorul de fum care se ridică în jurul lui, observă în stânga cu coada ochilui o siluetă, destul de departe, agitându-se și grăbindu-se, însă neștiind parcă unde. Mai trase un fum de țigară cu ochii pe cel care părea a fi un bărbat cu părul lung, și simți brusc furnicături în tot corpul.

*

Inima începuse să îi bată nebunește. Își coborî privirea către degetele groase și butucănoase care încă îi zvâcneau de durere de noaptea trecută, când realiză cu groază că are sânge închegat sub unghii. Se opri în mijlocul trotuarului, aruncă o privire nebună în jur fără să vadă nimic cu adevărat și începu să își râcâie sălbatic degetele între ele. Însă nu avea timp pentru așa ceva, caschetele erau pe urmele lui.

**

Silueta era într-adevăr un bărbat, slab și scund, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare. Avea un tricou cu numele unei trupe de heavy-metal probabil, judecând după imaginea sinistră din care deslușea numai două coarne ca de berbec și un chip relativ uman, deasupra căreia scrisul se pierdu-se în timp de la spălări. Stând pe bancă uneori chiar și câteva ore, băiatul ajunsese să conceapă povești ale tuturor oamenilor care treceau pe lângă el, judecându-i orbește și nedrept. Bărbatul părea împovărat de ceva cumplit, însă nu atât de cumplit cum era adevărul.

*

Bineînțeles că mâinile îi zvâcneau. Undeva în adâncul lui găsi o ultimă bucățică de conștiință și se agăță de ea cu lăcomie. Bineînțeles că mâinile îi zvâcneau. Își aduse aminte într-o fracțiune de secundă momentul care, hotărâse el, avea să îi pună capăt propriei lui vieți. Bineîneles că mâinile îi zvâcneau. “Curvă nenorocită, nu ți-am zis să-l dai p-ăla afară până număr la trei?!” Bineînțeles că mâinile îi zvâcneau. Zvâcneau ca niște clești care simțeau nevoia să se încleșteze în jurul cuiva, așa cum se încleștaseră în jurul gâtului ei, până când aceasta își pierduse răsfularea cu ochii bulbucați și împăienjeniți de sânge și lacrimi.

I se făcu rău, se apucă strâns cu o mână de burtă și se grăbi mai departe. Știa că poliția era pe urmele lui. Știa că urma să fie prins și aruncat într-o cușcă rece și teribilă în care și-ar fi pierdut mințile pentru tot restul vieții. Dar acum se grăbea, hotărât să scape, știind că nimeni nu l-ar fi ascultat, nimeni nu i-ar fi acordat o urmă de milă și de compasiune pentru mintea nebună și bolnavă care îl împinsese să facă ceea ce făcuse. Nimeni nu s-ar fi uitat măcar la el, nu i-ar fi dăruit o sclipire de bunătate. Mări pasul. ”Încă puțin până la pasaj și gata, încă puțin și se termină tot.” Ce n-ar fi dat pentru o țigară…

**

Bărbatul venea de la muncă. Da, asta părea cel mai plauzibil. ”S-ar fi putut întâmpla și la muncă ceva cumplit oricum”, se gândi el. Mai trase un fum din țigară, când bărbatul ridică privirea, înnebunit parcă, și începu să își frece degetele între ele ca și când ar fi fost nebun. Apoi păru că realiză ceva și mări pasul. Totul în doar câteva secunde.

Deodată, bărbatul privi înainte și își intersectă privirea cu cea a băiatului. Îl fixă insistent până se apropie de bancă. Băiatul băgă mâna în buzunar, instinctiv aproape, gândindu-se că acesta îi va cere o țigară. Știa că mai rămăsese doar una în pachet. Măcar atât să fac pentru el… dă-o încolo, e doar o nenorocită de țigară.”

*

Lumea din jur se pierduse de mult, rămăsese doar trotuarul, înconjurat de neant, întunecat, și de băiatul care se uita le el de pe bancă, fumând o țigară. Se opri în fața lui și îi spuse cu vocea răgușită și tremurândă:

”Te rog eu, scuză-mă că te deranjez, da’ mai ai cumva o țigară? Scuză-ma…”

Băiatul zâmbi și scoase pachetul aproape instantaneu, de parcă l-ar fi așteptat.

”Nu mă deranjezi, stai liniștit. Brichetă ai?”

Îi întinse și bricheta. Cu mâna nesigură, bărbatul o apucă și aprinse țigara. Cu mâna nesigură pentru că fusese izbit de căldură, căldură care îi coloră din nou periferiile din jurul trotuarului. Orașul prinse viață din nou, iar el merse mai departe, uitând de băiat, uitând de condamnarea pe care și-o dăduse singur, uitând de umbra care acum se ridicase de pe sufletul lui. Tocmai luase parte la o întâlnire de gradul zero cu bunătate, sinceritate și omenie, iar creierul lui nu știa să o proceseze. Trase adânc din țigară, și ridică privirea încet…

***

Cei doi agenți de poliție grăbiră pasul, trecând pe deasupra pasajului Victoria. Stațiile urlaseră toată dimineața despre crima care avusese loc noaptea trecută într-un apartament din apropiere. Din fericire, o vecină sunase la poliție și dăduse toate datele bărbatului care locuia acolo, iar poliția era deja pe urmele lui.

Erau frați, gemeni, intraseră împreună în poliție deodată, și simțeau că sunt pe punctul de a da lovitura.

”Doar să-l prindem p-ăsta și ne-am scos, stai să vezi!”, zise unul dintre ei, citind încă o dată descrierea bărbatului cu pricina.

Trecură de pasaj și ajunseseră aproape de șoseaua Kiseleff, când un bărbat mic, slab și îmbrăcat în negru, ca un ”rocker”, trecu prin dreptul lor și ridică privirea din pământ. Mihai Lăzărescu, cel mai mare dintre gemeni, cu 14 minute mai exact, se opri și avu impresia că ceva nu e în regulă, până când bărbatul îl privi în ochi. Totul se limpezi instantaneu, orice urmă de bănuială dispăru, atunci când văzu speranța și bucuria din ochii acelui bărbat.

”Ce dracu, ăsta nu e criminal nici într-o mie de ani, zici că m-am tâmpit.”.

Cei doi merseră mai departe. După câteva momente, Mihai se uită peste umăr și îl văzu pe bărbat deasupra pasajului, oprit și holbându-se în jos. Pentru câteva momente, polițistul simți un impuls să fugă, presimțind ceva groaznic, însă bărbatul stinse țigara, zâmbi către cer și merse mai departe liniștit. Încă o dată, polițistul simți un val de mulțumire sufletească pe care bărbatul o emană, și se gândi că și-ar fi dorit si el să fie la fel de fericit.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s