Aripi și stele

Acele bipede fascinante, care împânzesc toate întinderile de asfalt și beton, cei ce intră în munții uriași de piatră cu colțuri, pe care el le putea vedea de aproape sau de departe, de deasupra sau de dedesubt, cei ce mișună haotic prin orașul lui, în cutii de fier și metal care noaptea luminează asemenea munților uriași de piatră, au toată lumea pentru ei, dar totodată una dintre dorințele lor cele mai mari este să poată zbura.

Își întinse aripilie, încercând să le dezamorțească, și se mută pe cealaltă parte a Intercontinentalului, cu ajutorul a două simple bătăi din aripi, aterizând ușor ca un fulg și privind în depărtare. Oare de ce își doresc să zboare? Au tot ce își pot imagina, însă tânjesc mereu către absoltul irealizabil. Tot ce are el, însă, este zborul. Zi de zi putea ajunge oriunde, plutind ușor printre munții de piatră ai junglei urbane, se putea opri pentru un moment de tihnă pe sutele de liane interconectate de-a lungul întregului oraș, de la stâlp la stâlp. Putea privi în jos fără frică, doar cu admirație, către orașul care reprezenta pulsația vie a puterii oamenilor, care transformaseră fostul lui regat de libertate într-o citadelă nemărginită de beton și fier. Se putea așeza oricând lângă ei, să asculte fără înțelegere toate lucrurile pe care aceștia le rostesc, să le urmărească privirile nedumerite și naive atunci când merg haotic pretutindeni, neștiind cu adevărat ceea ce caută. Pentru ei, el nu reprezenta nimic, însă pentru el, ei erau totul. Dintre toți porumbeii care vegheau asupra orașului zi de zi și noapte de noapte, el își dorea să înțeleagă un singur lucru, pentru care ar fi renunțat chiar și la zbor, lucrul acela atât de râvnit de către toți oamenii. Ce este lucrul acela pe care el nu îl poate simți, nici auzi, nici vedea? Ce îi face pe toți acei oameni nerecunoscători să se uite unul la altul, și să radieze atât de puternic, încât să îl atragă pe el de la sute de metri depărtare?

Ateriza lângă ei, încercând să se apropie cât mai mult de sursa aceea atât de puternică și necunoscută, dar ei îi aruncau mereu firimituri la picioare. Înghițise cu lăcomie atâta pâine, crezând că astfel va putea simți și el puterea enigmatică ce reușea să îi impreuneze pe oameni câte doi, pe aceeași bancă și sub același cer, însă nu reușise să simtă nimic.

Bineînțeles, el putea însă să asocieze miracolul care se întâmpla între doi oameni doar din priviri, cu steaua lângă care adormea în fiecare noapte. Nu era o stea adevărată, ci vârful cel mai înalt al unui munte de piatră, până la care reușea numai el să ajungă, dintre toți porumbeii. Fusese marginalizat și exclus, fiind privit cu ochi goi de către toți ceilalți porumbei care se obișnuiseră să stea jos, în regatul bipedelor și să înfulece pâine până la moarte, în încercarea oarbă de a descoperi destinul care nu le aparținea lor de drept, ci oamenilor.

Vântul rece începu să sufle cu putere, îngreunându-i zborul, însă știa că steaua din vârful muntelui de piatră este a lui, și trebuia să ajungă acolo cu orice preț. Înțelesese de mult că ambiția îi dăduse putere față de toți ceilalți porumbei, putere pe care și-o folosea numai ca să ajungă la steaua lui artificială. În mintea lui însă, exista un secret atât de volatil, aproape palpabil, de care niciun porumbel nu știuse vreodată. Sus de tot, pe cer, exista Luna, la care el râvnea atât de mult. Luna mare și strălucitoare, cea mai frumoasă dintre stele. Avea și el steaua lui, firește, chiar lângă el, însă de fiecare dată când se uita spre cer, realiza cât de nefericit e. Ochii îi sclipeau atunci când o privea, aripile începeau să i se deschidă, piciorușele se pregăteau de salt, însă frica îl paraliza și îl ancora la regatul de fier al celor de jos.

”Nu știi? Luna îl are pe Soare, prostule”, îi spuse Corbul care se așeza seară de seară lângă el, pleoștindu-i aripile cu vorbele lui, ”Nu poți zbura atât de departe oricum, rămâi la steaua ta”.

Porumbelul privea mai departe apoi spre Lună, simțindu-se din ce în ce mai mic, până când adormea.

Zilele zburau mai repede decât puteau bate aripile lui, iar Luna părea din ce în ce mai nefericită. ”Poate că Soarele arde prea tare pentru ea”, se gândi porumbelul, care privea în fiecare seară către cea mai frumoasă stea, care se împuțina pe zi ce trece, devenind din ce în ce mai subțire. Cu cât se subția mai mult, cu atât porumbelul începu să simtă puțin câte puțin atracția ciudată care, spera el, era ceea ce simțeau și oamenii, miile de oameni pe care îi studiase cu atât de multă curiozitate și speranță. Până când într-o zi, steaua lui artificială se stinse de tot, iar porumbelul simți pentru prima dată durere, atunci când privi către Lună. Cu lacrimi în ochi, dar nu de tristețe, își luă rămas bun de la familia lui și începu să bată din aripi cum nu o mai făcuse niciodată. Traversă întregul oraș, încercând să mai înțeleagă o ultimă dată ce e acel lucru care părea că le controlează viețile oamenilor, sfâșiindu-i și luându-le mințile care oricum păreau pierdute de mult. Se opri pe creanga unui salcâm, lângă lac, și privi cum unul dintre bipezi îi întinse un trandafir altuia, însă bipedul cu părul lung se întoarse și plecă, lăsându-l pe celălalt cu privirea devastată și înlemnit, în timp ce urmări cum se îndepărtează… Apoi aruncă trandafirul pe jos, trandafir ce părea un fel de simbol al aspirației porumbelului, și plecă în cealaltă direcție cu capul plecat. Porumbelul nu ezită nicio secundă, se desprinse de pe creangă și se propulsă către trandafir. Îl înșfăcă cu picioarele, spinii rănindu-l atunci când îi străpunseră tălpile subțiri, și se îndreptă către steaua lui artificială, acum fără viață, rămânând doar o idee a ceea ce fusese pentru el.

Ajuns în vârful muntelui de piatră, mai aruncă o ultimă privire către steaua stinsă, care părea totuși că încă pâlpâia, însă apoi privi către Lună, iar inima începu să îi bată cu putere, dându-i atât de multă încredere încât nici nu se mai uită înapoi. Cu trandafirul acum însângerat, se dezlipi de pe marginea de beton și se îndreptă către lună. Un sentiment ciudat îi puse stăpânire pe corp și atunci înțelese ce simțeau oamenii. Totul părea nesemnificativ atunci când privea către Lună. Spinii trandafirului nu mai existau. Aripile începuseră să se lărgească din ce în ce mai tare, până când nu mai fu nevoie să bată din ele decât de două ori ca să înainteze cât o sută de bătăi. Se uită în urmă și regatul de fier se micșora din ce în ce mai mult, apoi își întoarse privirea și închise ochii, ținând strâns de trandafir, nu care cumva să îl scape și să își dezamăgească Luna. Prinse din ce în ce mai multă viteză, lăsând în urmă tot, copleșit de fericirea pe care o simțea, apropiindu-se din ce în ce mai mult de steaua lui preferată.

*

Tresărind, băiatul se trezi brusc simțind că ceva îl gâdilă pe obraz, și se uită stupefiat în jur. Se afla încă pe bancă, unde adormise, iar atunci când puse mâna pe obraz, apucă petala de trandafir cu mâna tremurândă. Se uită spre cer și uimirea fu și mai mare, atunci când văzu celelalte petale de trandafir aterizând ușor în jurul lui. Sus, în mijlocul cerului, Luna strălucea mai puternic decât oricând, uriașă și roșiatică, precum petalele, aproape sângerii. Zâmbi, și deși nu putea să zboare, se ridică și plecă. Avea și el steaua lui de cucerit.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s